Despre ritualul de a-ţi da întâlnire

Săptămâna trecută, mă plimbam cu tatăl meu prin Bucureştiul vechi. M-am oprit şi pe la teatru să văd programul. Am văzut că una dintre piesele pe care voiam să le văd se va juca în curând. Scot telefonul din buzunar şi încep să butonez. Tata mă întreabă "Ce e". Îi spun că îi trimiteam mesaj unei domnişoare să o intreb daca vrea sa mergem împreună la piesa respectivă.

Atunci tata m-a întrerupt şi mi-a ţinut puţin morală. Păi nu aşa se face o invitaţie la teatru. Mai întâi îţi dai întâlnire, te duci cu un buchet de flori şi abia apoi faci invitaţia. Iniţial, tendinţa mea a fost să-i spun că nu am timp pentru toate astea. Şi că nu se mai face aşa. În schimb, am anulat mesajul şi am băgat telefonul în buzunar. După ce l-am condus la autobuz, am scos din nou telefonul cu gândul să trimit până la urmă mesajul. Dar am renunţat. Am hotărât să-i urmez sfatul.

Recent, am întâlnit şi un text care vorbeşte exact despre aceeaşi situaţie. Îi mulţumesc tatălui meu şi tuturor celor care mă mai scot, uneori, din ritmul nebun al secolului vitezei.

Stilată mai era viaţa pe vremuri... Dacă doreai să-ţi dai întâlnire cu cineva, scriai un bilet, îl trimiteai cu poştalionul, pentru a fi prezentat pe o tavă din argint şi apoi aşteptai răspunsul, după care întâlnirea putea să aibă loc sau nu. Mai târziu, puneai mâna pe receptorul telefonului, dar şi în acest caz, întâlnirea putea să aibă loc sau nu. Astăzi, sub imperiul unui impuls spontan, îţi deschizi celularul şi scrii: "Merg la cinematograf, vii şi tu?". Şi peste doar o secundă, afli dacă destinatarul are timp şi chef. SMS-ul a declanşat astfel o revoluţie catastrofală. A scos din uz vechiul şi bunul obicei de a-ţi da întâlnire. Asfel, ne plănuim timpul liber, ca să zicem aşa, în flux continuu. Ne lăsăm purtaţi şi ne gândim, în vreme ce suntem pe drum, singuri sau nu, pe cine am mai putea să invităm. Acum. Chiar în clipa asta. Câtă decădere culturală!

SMS-ul nu a eliminat doar complicatul ritual al stabilirii unei întâlniri. A simplificat considerabil şi relaţiile erotice. Pe vremuri, oamenii compuneau scrisori de amor cu mâna, pe hârtie special aleasă, eventual parfumată. Apoi aşteptau cu palpitaţie răspunsul şi se bucurau ca nişte crai ai zăpezilor când desfăceau tremurând plicul. Uneori, schimbul de scrisori se prelungea luni de zile şi în vreme ce spiritele se încălzeau la focul erotic, îndrăgostiţii aveau din plin ocazia să-şi deschidă sufletul şi să se cunoască mai bine.

Mai târziu, scrisorile de amor au fost înlocuite de telefoane, de convorbiri pline de bâlbâieli şi de preţioase clipe de tăcere sublimă. Şi ce triumf pentru cei cinstiţi, cei îndrăgostiţi cu inima curată, când reuşeau să-şi învingă timiditatea şi formau, în sfârşit, numărul persoanei atât de profund dorite. Astăzi, totul e cât se poate de simplu. Scrii pe tastatură "Vrei să ne revedem?" sau "NVL...", prescurtare pentru "ne vedem la...". Ce banalizare!

Hannes Stein - Cum să ai întotdeauna dreptate?

birourile... pe timp de criza

Greierele şi furnica

Au fost odata ca niciodată un greiere înţelept şi o furnică neghioabă. Cât a ţinut vremea frumoasă de vară, greierul s-a distrat şi s-a jucat, zbenguindu-se cu tovarăşii săi în toate părţile prin razele de soare, benchetuind somptuos în fiecare zi, bucurându-se de hrana frunzelor şi picăturilor de rouă,
nepăsându-i niciodată de ziua de mâine şi cântând mereu acelaşi cântec liniştit şi monoton.

Dar a sosit iarna nemiloasă, iar greierul, uitându-se în jur, a văzut că prietenii săi, florile, au murit. Şi a ştiut astfel că vremea sa se apropie de sfârşit. Atunci s-a simţit bucuros că fusese aşa de fericit şi nu şi-a risipit viaţa. A fost foarte scurtă, şi-a spus. Dar a fost foarte plăcută şi am scos tot ce se putea scoate din ea. Am băut. În soare, am trândăvit în aerul cald şi blând, am jucat jucat jocuri vesele în iarba unduitoare, am gustat sucul frunzelor verzi şi dulci. Am făcut tot ce am putut. Mi-am întins aripile, mi-am cântat cântecul. Acum, îi voi mulţumi lui Dumnezeu pentru zilele însorite care au trecut şi voi muri.

Spunând aceasta, s-a trântit sub o frunză ruginită şi şi-a întâmpinat soarta aşa cum ar trebui s-o facă toţi greierii curajoşi. Iar o pasăre care trecea pe-acolo l-a ridicat cu gingăşie şi l-a înmormântat.

Ei bine, când neghioaba furnică a văzut asta, s-a umflat grozav, plină de-o îngâmfare fariseică. Cât de mulţumită trebuie să fiu că sunt harnică şi prudentă, nu ca acest greier. În timp ce el zbura din floare în floare, distrându-se, eu munceam din greu, punând deoparte pentru iarnă. Acum el e mort, în timp ce eu mă voi aranja comod în casa mea caldă ca să mănânc toate lucrurile bune pe care le-am strâns.

Dar în timp ce vorbea, a venit grădinarul cu lopata şi a nivelat muşuroiul unde locuia ea şi a lăsat-o moartă printre ruine. Atunci, aceeaşi păsărică bună care înmormântase greierul a venit, a ridicat-o şi a înmormântat-o şi pe ea. După aceea a compus şi a cântat un cântec al cărui refren era:

Adunaţi boboci de trandafiri cât timp puteţi

Iar un om care trăia în acele zile, şi pe care păsările, iubindu-l şi simţind că erau unul de-al lor, l-au învăţat limba lor, l-a auzit din fericire şi l-a scris. Astfel încât toţi îl pot cânta până în ziua de azi.

Jerome Klapka Jerome - Arta de a nu scrie un roman

Învaţă de la toate (din lirica norvegiană)

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.

Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.

Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.

Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greier când singur eşti să cânţi,
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.

Învaţă de la vultur când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.

Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!